IX. i sau î?

i sau î?

Scrierea corectă cu i sau î concordă totdeauna cu pronunțarea literară. Problemele care apar se datoresc unor variante de diverse feluri (regionale, învechite sau greșite) existente și în pronunțare și avînd un caracter pur fonetic sau/și morfologic.


Nu se pot da reguli generale de (pronunțare și) scriere, ci doar un set de reguli particulare și chiar individuale. Generală este numai obligativitatea de a nu confunda nici în pronunțare, nici în scriere cele două unități, care reprezintă foneme (vocale), respectiv litere distincte.


Vezi distincția dintre perechi de cuvinte ca birbîr, fițăfîță, in s. — în prep., mină mînă, timp tîmp, uneori dublete etimologice ca virtute „integritate morală, calitate” — vîrtute „vigoare, curaj”, și alternanțe, în flexiune și derivare, ca vindevînd, vînzare, vînzător.


  1. În poziție inițială de cuvînt, problema alegerii între pronunțarea și scrierea cu i sau î se pune atunci cînd vocala în cauză este urmată de n sau m, indiferent dacă secvența in-/im- ori în-/îm- are sau nu statut de prefix.
    De cele mai multe ori este vorba de alegerea între prefixul tradițional în- și cel neologic in-, între care se produc confuzii în ambele direcții: corecte sînt formațiile încasa, învedera (nu incasa, invedera) și imbold, impieta, incarna, incrimina, incrusta, indemnizație, inocula, intabula, intitula (nu îmbold, împieta, încarna, încrimina, încrusta, îndemnizație, înocula, întabula, întitula); sînt cuvinte diferite însera,a se face seară, a amurgi” și insera „a introduce”, învesti „a acorda un drept, o demnitate” și investi „a plasa un capital”.
    De reținut că se pronunță și se scrie corect îmboldi, dar imbold; înhuma și înhumare, dar inhumație; însufleți, dar insufla.
    Confuzia este frecventă și la compusul încontinuu (nu incontinuu).Prepoziția în însăși este confundat ă cu prepoziția latineasc ă in din diverse formule livrești: se pronunță și se scrie corect in corpore, in extenso,in extremis, in spe (nu în corpore, în extenso, în extremis, în spe), de asemenea in-cvarto, in-folio.
    Secvențele în- și in- se confundă și în rădăcina unor cuvinte, precum și în prefixele între-, intro-. Se pronunță și se scrie corect înger și întreprindere (nu inger, intreprindere), dar interes, intra, intrepid și introduce (nu înteres, întra, întrepid, întroduce).
  2. În timp ce succesiunea îi este curentă — fie cu i vocalic (mîrîit), fie cu i semiconsonantic (lămîi, lămîie) —, succesiunea este limitată la compuse de tipul nemaiîntîlnit, semiîntuneric (vezi XXIV 2 c).
    La verbele cu tema terminată în i gerunziul se formează în -ind chiar la conjugările pentru care este caracteristic sufixul -înd: se pronunță și se scrie corect apropiind, înjunghiind, muind, tăind (I), scriind (III), fiind, priind, știind (IV), nu apropiînd, scriînd etc. (pentru scrierea cu i sau ii vezi VIII).
  3. După j și ș pronunțarea literară și scrierea cu i sau î țin seama de structura morfologică a cuvintelor. Alegerea între i și î intră în aceeași serie cu alegerea între e și ă, ea și a după aceleași consoane (vezi I și II).
    1. În rădăcina cuvintelor se pronunță și se scrie corect numai i: jilț, jindui, jimba, jintiță, jir, jitar, mojic, sprijin; și, șindrilă, șiștar, mașină, rușine. Face excepție verbul onomatopeic șîșîi și familia lui —.
      În numele proprii de familie sînt tolerate — conform dorinței purtătorilor și tradiției — pronunțări (și grafii) regionale cu î în rădăcină: Jîngă, Jîrghie, Jîtaru; Șîșcă, Șîșcariu.
    2. În afara rădăcinii, la inițiala unor afixe flexionare sau derivative pot apărea atît i, cît și î, în funcție de clasa morfologică a cuvintelor, păstrîndu-se înfățișarea pe care o au afixele în cauză după orice altă consoană.
    Verbele de conjugarea a IV-a cu tema lexicală în -j, au sufixul infinitivului scris și pronunțat corect -i (nu ): coji, îngriji, mînji, necăji, prăji, rotunji, sfriji, sluji, tînji, veșteji, vrăji; buși, căptuși, cerși, desluși, greși, ieși, însuși, linguși, moleși, păși, răguși, săvîrși, sfîrși etc. Se pronunță și se scrie i în toate formele verbale care preiau tema infinitivului (indicativ și conjunctiv prezent 1 și 2 pl., imperativ 2 pl., perfect simplu, mai mult ca perfect, participiu, supin și gerunziu): cojim, cojiți, cojii, cojisem, cojit, cojind; ieșim, ieșiți, ieșii, ieșisem, ieșit, ieșind, precum și în cuvintele formate de la aceste verbe: cojire, îngrijitor, prăjitură, vrăjitoare; ieșire, lingușitor.
    Verbele de conjugarea I cu tema lexicală în -j, se pronunță și se scriu corect cu -înd (nu -ind) la modul gerunziu, la fel ca toate celelalte verbe cu tema în consoană nepalatală (b, c, d, f, g, l, m, n, p, r, s, t, ț, v, z): angajînd, aranjînd, avantajînd, bandajînd, etajînd, dirijînd, forjînd, încurajînd, menajînd, neglijînd, protejînd, șantajînd; afișînd, branșînd, defrișînd, furișînd, îmbrățișînd, înfășînd, îngrășînd, îngroșînd, mărunțișînd, pastișînd, reproșînd, ricoșînd, tranșînd, trișînd etc.
    Conform acestei reguli și aplicării ei la flexiunea verbală, este posibilă opoziția fonetică și grafică între gerunziile îngrijindu-se (de la a se îngriji”a avea grijă de...”, de conjugarea a IV-a) și îngrijîndu-se (de la mai rarul a se îngrija „a se îngrijora”, de conjugarea I). Variantele regionale cu generalizarea fie a lui î, fie a lui i după orice j, ș anulează distincția dintre clase și tipuri morfologice: o variantă ca angajind dă impresia că verbul ar fi de conjugarea a IV-a!
    Verbele onomatopeice de conjugarea a IV-a derivate de la interjecții terminate în j, ș au sufixul lexical -îi (nu -ii): vîjîi; fîșîi, hîșîi.
    În majoritatea afixelor atașate după j, ș, se pronunță și se scrie i, excepție făcînd sufixul verbal -îi; de aceea verbele pot avea la infinitiv fie -i , fie -îi (nu -î, nici -ii). Practic, singura situație în care pot apărea atît i, cît și î, în funcție de clasa morfologică, este sufixul modului gerunziu.
  4. După s, z, ț, ambele feluri de pronunțare și de scriere sînt corecte în cuvinte diferite:
    • sihlă, silă și sili —, simbrie și simbriaș —, dar sîmbră și sîmbraș —, sîneață, sînge, sînziană; mirosi și mirosind —, dar apăsînd;
    • zi, zice, zid, zimbru (animalul), dar zîmbi, zînă, zîzanie („discordie”); urzi — și urzind —, dar uzînd;
    • ține, țipa, morțiș, dar căpățînă; înghiți și înghițind —, dar sughițînd (de la sughița).
    În pronunțarea regională cu î generalizat în această poziție se anulează deosebirea dintre cuvinte paronime ca țînc „copilaș” și ținc (termen de tîmplărie) și dintre tipuri morfologice (gerunziul unor verbe de conjugări diferite: curățînd de la curăța și curățind de la curăți). Existența variantelor cu î după s face ca unii vorbitori să creadă că adverbul latinesc sic „așa” (scris între paranteze la reproducerea unui text cu greșeli pentru a semnala faptul că reproducerea este exactă) ar fi interjecția de origine turcească sîc, cu atît mai mult cu cît indicația sic este însoțită de obicei de semnul exclamării.
    Singurele reguli cu caracter mai larg referitoare la prezența lui i sau î după s, z, ț sînt identice cu unele de sub 3 b:
    • verbele de conjugarea a IV-a cu tema lexicală în -s, -z, au sufixul infinitivului scris și pronunțat corect -i (nu -î): afurisi, găsi, mirosi, părăsi, sclifosi, ursi; auzi, încălzi, păzi, slobozi, urzi; ameți, boți, încreți, înghiți, peți. De aici i în formele flexionare și în derivatele de la tema infinitivului: mirosind, mirositor, ursită, ursitoare, păzitor etc.;
    • verbele onomatopeice de conjugarea a IV-a derivate de la interjecții terminate în s, z, ț au sufixul lexical -îi (nu -ii): fîsîi, bîzîi, scîrțîi etc.
    În numele proprii de familie se tolerează variante diferite de cele admise la apelativele corespunzătoare, mai ales cu i în loc de î, care fac uneori de nerecunoscut cuvîntul originar: Simbotin, Simedrea, Zimbatu, Căpățină, Țințăreanu; Țînteș. Variația de la numele proprii face ca unii să găsească o legătură între prenumele feminine Zina și Zîna (< zînă).
  5. După r, de asemenea ambele moduri de pronunțare și de scriere sînt corecte în cuvinte diferite.
    În rădăcina cuvintelor este corect i în rindea (și rindelui), strica, stricni, striga, dar î în drîmbă, frînghie, rîndaș, scrînti, scrîșni, sprînceană, strîmt.
    Î se menține în flexiune și derivare: sprîncenat, sprîncene; strîmticel, strîmți.
    Sufixul corect de infinitiv al verbelor de conjugarea a IV-a este -î la foarte puține verbe: amărî, borî, chiorî, coborî, doborî, hotărî, izvorî, mohorî, ocărî, omorî, oțărî, pîrî, pogorî, scociorî, tăbărî, tîrî, urî, vîrî, zădărî, zăvorî și -i la toate celelalte: acoperi, bărbieri, dogori, fugări, înflori, suferi, umbri, zări etc. (de reținut, pe de o parte, chiorî, zăvorî și, pe de alta, dogori, la care se greșește mai des). De aici decurg distincții și în afixele flexionare și derivative: coborînd, coborîș, coborîtor, urînd, urît, urîți, urîciune, dar acoperind, acoperiș, acoperitor.
    Gerunziul verbului datori este datorind, iar al lui datora este datorînd.
    În numele proprii de familie sînt tolerate, atît în rădăcină, cît și în afixe, variante cu i, în loc de î, care au diverse explicații: pronunțări regionale (Sprincenatu), rezultatul unor grafii străine (Drimba), distanțarea față de apelativul originar (Uritescu și Urițescu).
  6. După sc și st este corect î în scînci, scînteie (nu schinci, schinteie; se tolerează însă numele de familie Schinteie și toponimul Schinteiești) și i în stinge (nu stînge).
    După g(h) este însă corect i în ghici (nu gîci).
  7. Aspectul literar al prepozițiilor analizabile prin de + în, între, întru și p(r)e + în, între, întru este din, dintre, dintru (nu dîn-), respectiv prin, printre, printru (nu pîn-).
  8. După consoane se fac distincții legate de vechimea în limbă (asemănătoare cu unele discutate sub 1) numai după v: este corect în cuvintele din fondul tradițional vîrtos, vîrtoșie, vîrtute, vîscos, dar i în neologismele virtuos, virtuoz, virtuozitate, viscoză, viscozimetru, viscozitate.
    Pentru sensurile dubletelor vîrtutevirtute vezi p. 82.
  9. În unele situații alegerea între i și î nu depinde atît de sunetele/ literele precedente, cît de influența celor următoare și de analogia cu alte forme; este cazul unor forme flexionare și al unor derivate.
    Substantivul dobîndă are pluralul corect dobînzi (nu dobinzi). Substantivul sămînță are pluralul corect semințe; derivatele lui sînt sămînțos, însămînța, dar semincer, semințenie, semințerie, seminție, semințiș.
    Adjectivul și substantivul tînăr are femininul singular tînără (nu tineră).
  10. Pe lîngă situațiile discutate în diverse paragrafe anterioare (2, 3, 4, 5), sufixul modului gerunziu pune problema alegerii între i și î la următoarele verbe:
    • agrea, crea (și derivatele prefixale: procrea, recrea), suplea, a căror formă corectă din punct de vedere morfologic este cu î: creînd (nu creind);
    • aciua, a cărui formă normală de gerunziu este aciuînd (cf. luînd, plouînd); gerunziul aciuind face parte din paradigma variantelor cu infinitivul aciui sau aciuia.
  11. Distincția între i și î trebuie respectată și la literele majuscule; ea se face prin notarea semnului diacritic caracteristic la litera î (Î), nu și la i (nu I).
    În siglele literale alcătuite din inițiale majuscule s-a încetățenit deprinderea de a nu se nota semnul diacritic la Î, ceea ce duce la lectura acestei litere drept i: I.T.B. (< Întreprinderea de Transport București) se citește i-te-be, de unde și derivatul itebist; M.E.I. (< Ministerul Educației și Învățămîntului) se citește mî-e-i.

Alte articole lingvistice

Calcuri greșite
Despre majoritate
Din și dintre
Flexionarea cuvintelor compuse
Forme de plural greșite
Forme greșite ale cuvintelor
Ghid de exprimare corectă
Niciun sau nici un?

Alexandru Graur

Mi-ar *place

Dan Alexe

Despre legăturile românei cu albaneza

Dezbateri

Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â

DOOM2

0. Principalele norme ortografice
1.1. Literele
1.2. Semnele ortografice
2. Reguli de scriere și de pronunțare literară
3. Scrierea cu literă mică sau mare
4.1. Scrierea derivatelor, prefixelor și sufixelor
4.2. Scrierea cuvintelor compuse
4.3. Scrierea locuțiunilor
4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte
5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor
5.2. Despărțirea în interiorul cuvintelor
6. Câteva norme morfologice

Încercări de îndreptare

Cuvinte fără explicaţii
Numere şi genuri

Mioara Avram

0. Prefață
I. e sau ea?
II. ă sau e?
III. ă sau î?
VI. h sau c(h) sau k(h)?
VII. Cu sau fără h?
VIII. i sau ii (și ii sau iii)?
X. ia sau iea, iia?
XI. Cu sau fără i final?
XII. î sau â?

Punctuație

Apostroful
Blancul
Punctul
Semnul întrebării